Ganduri

Priveste catre viitor!
Mereu imi spun si scriu sa las trecutul si oamenii din ele acolo.
Mereu ma cramponez de stari in care efectiv ma blocheaza in amintiri, unele chiar mai recente.

Ma atasez de oameni, ma agat de ei si brusc dispar. Incerc sa incetez sa fac asta, dar mereu nu imi iese. Orice imi propun, uneori nu-mi iese. Nu reusesc sa ma concentrez doar pe mine si pe copii. Mereu imi pasa de altii care nu au nicio treaba cu mine. Mereu fac aceleasi greseli, mereu, mereu.
Cum sa pun stop, cum sa nu mai repet aceleasi greseli?

Ma lupt cu mine ca mut centrul universului, dar nu acolo unde iar sa ma trezesc singura. Incep sa ma gandesc la lucruri frumoase, sa privesc din nou cerul.
In ultimul timp nu am mai vazut apusuri de soare, nu am mai iesit la fotografiat, nu am mai scris frumos pe blog, nu am mai ras cum trebuie cu copiii mei, nu am stat sa mai citesc cum trebuie.

Toate astea trebuie sa revina la normal.

Aveam nevoie de o pauza. Simt sa ma contectez cu natura, cu muzee, cu parcuri si cu mine.

Mi-e dor de zile in care stiam sa ma iubesc pe mine mai mult decat orice!

Sa am grija de sufletul meu caci nimeni de nicaieri nu vine sa ma intrebe:
 ce mai faci? cum te mai simti? cum te mai descurci? ai nevoie de ceva?

Insa, totusi in perioada asta s-a intamplat si un lucru bun: am reusit sa ma desprind de ura aceea pentru oamenii din trecutul meu care nu mai traiesc. Sunt ceva persoane incepand cu tata.
El a murit si s-a dus cu totul. Nu mai poate sa-mi faca niciun rau.
Si, atunci la ce bun sa mai tin ura?

Mi-au trebuit asa de multi ani sa inteleg asta!