Dor de mama

Am momente cand ma apuca dorul de mama. Cum ar fi fost sa ma fi crescut ea si nu tata.
Am momente cand ma intreb de ce nu am fost lasata sa ma creasca.
Am momente cand imi judec parintii.
Dar cele mai dese momente, ca acum, cand mi-e tare dor de mama si nu o pot vedea, nu sunt lasata sa o vad si eu cateva momente.
Nici nu stiu si ma intreb daca va vrea vreodata sa ma mai vada. Copil fiind ceic are m-au crescut mi-au bagat in cap o celebra vorba din popor: mama e cine te creste nu cea care te naste... nestiind ca adevarul era de fapt ca, mama atunci nu a fost lasata sa ma creasca, sa ma vada.
E foarte greu pentru o mama care vrea sa-si vada copilul si nu este lasata. Dar si mai greu este cand dipare acea interdictie si nu mai vrea sa-si caute puiul.
Nu voi intelege niciodata cum o mama poate sa-si scoata un copil de la suflet dupa acea vorba din popor spusa de un copil de nici 12 ani.
Sa-i multumesc mamei vitrege si tatalui care m-a indepartat de mama.

Dar, mama? Acum dupa atatia ani cand a disparut si tata si acea femeie vitrega care ma obliga sa-i spun mama, de la care nu am primit niciodata o mangaiere sau un pupat pe frunte asa cum fac eu cu copiii mei, de ce nu vrea sa mai stie de copilul ei.
Ce fel de om poate fi? Cand toate personajele rele au disparut, ce o mai impiedica?
Of, mama... oare ce suflet ai de nu vrei sa iti vezi fata?
Chiar daca m-ai scos de la suflet eu tot fata ta raman si tu tot mama mea esti. Asta nimeni nu va putea schimba niciodata.
Macar, cand mori sper ca fata ta cea mare, sora mea sa faca un bine sa ma cheme.
Ca sa imi cer iertare pentru acele vorbe pentru care tu m-ai scos de la suflet!
Niciodata nu e prea tarziu ca o mama sa isi caute fata si sa o imbratiseze!

Poate ca, daca nu as fi avut copii, postarea asta nu ar fi existat. Dar, asa cum sunt eu, o mama nu are cum sa-si scoata de la suflet copiii, orice vorbe i-ar spune.
Asa ceva, nicodata, nicaieri in lume.
Mama e mama!