Lecturi de sambata

Intotdeauna un job are si o parte buna. Datorita jobului am descoperit-o pe Yvonne, cartile ei si luciditatea ei fara limtie, convingerile ei maxime si principiile sale cu mult superioare fata de alte scriitoare. Daca ar fi trait Yvonne i-as spune ca puterea de a rupe destinul in doua nu sta in parinti, ci in noi. Mi-as dori sa fi cunoscut-o pentru ca sigur mi-ar fi fost un bun indrumator in viata.

Habar nu am ce m-a atras pe mine la scrierile lui Cella Serghi, acum mi se pare extrem de plictisitoare lectura cartilor ei, limitate. E adevarat ca au trecut peste mine 27 de ani de atunci, aveam alt nivel de inteligenta, putine lecturi, putin bajaj cultural, slabe experiente. Poate ca gresesc in caracterizare, dar cartea Panza de paianjen, o editie mai veche a devenit cumva un obiect de patrimoniu personal, chiar daca in esenta scrierile ei acum mi se par slabe, va ramane mostenire fiicei mele. Singura avere dintr-o casa sa-ti fie doar cartile pentru ca in ele vei gasi lucruri nebanuite.

Interesant este ca, formarea unui copil depinde enorm de mediul in care acesta creste, chiar daca parintii sunt despartiti, hai ca nu e o tragedie pana la urma. Am citit totusi biografia multor oameni celebri si din pacate multi dintre ei au crescut fara parintii alaturi, multi chiar au infiltrat in opera lor tot zbuciumul lor interior...vezi Cazul George Enescu.

La un curs de la masterat ne-a prezentat cladirile, casele in care a crescut, format George Enescu. La inceput ma uitam asa cu o fata si imi ziceam ce naiba caut eu la cursul asta, ce imi pasa mie de Enescu si ce daca a fost marele nostru muzician, asa si? vine el sa imi plateasca facturile? pe bune?

In timp ce dna de patrimoniu ne prezenta biografia lui si prima parte a vietii sale, am inceput sa imi retrag intrebarile, atunci a fost momentul cand pe Enescu am inceput sa inteleg de ce trebuie sa il bag in seama, chiar daca nu mi-a placut niciodata opera simfonica, muzica bagata pe gat inca de la gradinita, apoi la scoala in corurile alea de plecai cu gatul franjuri acasa. Or fi ele sunete, dar totusi, sa obligi un copil sa auda acele sunete asurzitoare la urechi, imi pare de-a dreptul aiurea. Educatia muzicala nu inseamna ca trebuie sa iti omori urechile cu operele simfoniceci doar sa citesti despre numele importante care au dus la evolutia muzicii de azi. Asa da. 

Bun. Cand am ascultat prezentarea pana la final a doamnei am ramas fara cuvinte. Cata suferinta a dus omul acesta in fiinta lui si cat zbucium, lipsa mamei i-a zdrucinat mult existenta, atunci am inteles o mica parte din viata mea personala., am inteles ce s-a intamplat atatia ani, de ce am avut destinul asta negru, de ce am avut in viata mea oameni urati la suflet, de ce inca se continua traditia familiei, de ce se intampla minunile astea. 

Femeia care mi-a dat viata sa-mi spuna in urma cu 29 de ani de ce nu vrea sa ma vada si de ce ma uraste: cand te vad pe tine il vad taica,tu.... de aici, toata drama asta. Imi urasc parintii doar pentru faptul ca nu doar ca nu au fost in stare sa ma creasca intr-un mediu normal ci pentru ca, unul si altul nu s-au gandit o clipa la viitorul meu, ci doar la blestamata aia de pensie alimentara. Pentru niste bani distrugi viitorul si sufletul unui copil pe termen lung. Dar nu asta e cel mai grav, problema e mai grava decat in sine, m-am cercetat enorm in ultimii doi ani si am vazut consecintele dezastrului, urmarile actiunilor parintilor mei.

Nu am ce sa mai sper, nu am ce sa mai astept si nu am ce sa mai cer de la destin legat de treaba asta. Anii oricum nu se mai intorc, dar in lecturile astea, acum am inteles eu de ma lasasem de citit, nu apucam sa citesc o pagina si gandurile imi zburau la episoade din trecut.

 

Fac o paranteza: ce mult imi place cand toata lumea imi zice: fa pace cu tine, iarta-i si .... etc.  Chestia asta ma seaca, de ani de zile doar asta aud: iarta-i, fa pace, mergi la cimitir la ei, nu stiu ce, bla bla bla. 

Cum naiba sa ierti un om care e inca in viata si nici acum nu vrea sa te vada? Cum naiba sa poti intelege oamenii care vin si spun trebuie sa ierti, sa faci pace cu tine... cand eu nu am raspunsul la intrebari.

Dumenzeu iarta, cine sunt eu sa iert oamenii? nu am putere divina, nu sunt sfant, Dumnezeu e cel care imi da putere sa merg, sa lucrez, sa stau pe picioare, ma ajuta sa ies din incurcaturi... iertarea asta de la Dumnezeu o ai, nu de la oameni.

 Cine citeste postarea atsa zice asta nu e normala la cap. Eh, normala sau nu, scrisul asta ma ajuta. 

Cineva mi-a tot sugerat sa nu mai scriu chestii de astea pe blog ci acasa in jurnal pe caiet sa nu stie nimeni ca astea nu sunt chestiuni de spus in public. Ei bine, pana la urma fac cum simt eu si punct. Iar un jurnal poate deveni proba la un proces, asa ca aici clar nu pot scrie la fel cum as scrie intr-un caiet separat.

Dar sa revin la subiectul postarii ca am deviat:

 

Citesc de azi o alta carte de a lui Yvonne numita Voica, un caz social, o drama existentiala din mediul rural. Nu am reusit sa citesc partea personala a scriitoarei decat foarte putine date sumare. Ma intreb oare unde este acum manuscrisul ei in original, unde se pastreaza si cine il detine in custodie? Mi-ar placea sa-l vad. 

 

Fireste ca am si cautat pe youtube inregistrari cu Yvonne sau interviuri: