Pereții goi

Text  in care imi plang de milă... dacă nu îți place, treci la alt blog/site!

Încerc să ma aduc pe linia de plutire. Am revenit la job, dar lucrurile au mers foarte prost, inca merg prost, desi anumite aspecte s-au imbunătățit. Am vrut să mai stau acasa, ba chiar am vrut să mă și pensionez, dar am ascultat proastele recomandări și m,am intors. Acum să zicem că sunt mai binișor. Organismul s-a mai adaptat rutinei noi, dar am incă nopți în care dorm prost. 

Astea sunt oarecum banallități, mai rău este că am rămas singură în poveste. Fizic! 

Am cedat nervos de două ori la clinici. La ultima consultație am avut o cădere. Am început să plâng brusc dintr-un nimic fusesem la baie și am crezut că mă strigase dna dr., în schimb o strigase pe altă pacientă, programările erau decalate și nu am știut. Aiurea! 

 Scriu toate astea aici pentru că pur și simplu nu am cui să spun aceste lucruri, nu interesează pe nimeni și nu vine nimeni cu mine. Da am si un caiet in care mai scriu uneori, dar scriu aici, ma simt atfel. Nu mai imi plac jurnalele, mă deprimă. 

Mă simt singură într-o poveste despre care nu mai am putere să o scriu, nu mai am putere să înțeleg și să fiu în ea. Nu imi plac psihiatri și nici terapeuti, nici psihologi si nici coacheri sau cum s-or numi. Si, nu nu mai merg sa experimentez.

Mi-am pierdut orice chef de scris, fotografiat, nu m,am atins de aparat de 3 luni si ceva, cu telefonul am mai facut câte ceva, câte o sclipire de moment. Lupta asta incepe să mă epuizeze mental.

Abandonul mă urmrește. Mă lupt cu aceast etapă de a accepta și găsi mai ales bucuria în noua postură de femeie abandonată și singură, practic sunt undeva in situatia în care prăbușirea psihică e ca o casă de epocă în prolaps.

Am căutat să reiau acele lucruri care mă scoteau din stări si nu mai sunt de ajuns. Nici nu stiu ce as putea sa fac să pot ieși din tristetea asta nesfârșită. Nu am mai postat nimic. Nu am mai putut scrie nimic. Zile intregi nu am mai intrat pe blog.

Programul meu arata: la muncă, acasa, la munca acasa, cumpărăturile online. Nu reusesc sa ma mai bucur de ceea ce am. Fiecare zi o trec cu ajutorul rugaciunilor. Zilnic e o bătălie cu mine. 

M-am săturat să tot citesc prin mesaje; ,,esti o femeie puternică, trece, o sa te faci bine o sa fie bine...,, Nu mai sunt puternică, nu trece si nici nu am cum sa mai fiu bine,, 

Sunt ca un vas care s-a spart de atâtea ori și a fost refăcut de atâtea ori încât acum abia se mai poate reconstitui. 

Nu mai reusesc să ma adun, nu mai reusesc să fiu eu... la muncă ma afund in atribuțiile de job, uneori fără pauze. Acasa mă afund in serielele Netflix. 

Mă chinui să ascut emisiunile care imi placeau enorm, mă străduiesc să găsesc acel chef și acea bucurie, plăcere de asculta astfel de emisiuni:

Îmi e dor de mine cum eram acum 2 ani/3 ani. Unde am fost de nu mai sunt EU?

Nici muzica nu mai reușește să mă ajute foarte mult.