Fii tu si atat!

Am reusit sa fac fotografii la frunze. A fost o saptamana ciudata. Am iesit din casa cu greu. Am avut si doua caderi destul de zdravene. Azi ma chinui sa ma ridic. Am incercat sa fiu si eu putin fericita si nu a mers, nici de datat asta. Am un talent de a deranja oamenii. Sunt o prezenta nu prea agreabila. Am incercat sa ma reapuc de scris dar nu am reusit sa ma tin. Am incercat sa fac anumite lucruri si nu mi-au iesit. De lucrat nu am reusit sa fac nimic. Ma gandesc cum trec anii pe langa mine si nu am reusit mare lucru sa fac. Nu mai am nicio realizare momentan de care sa ma pot agata.

Anul viitor as vrea sa mai schimb lucruri, sa mai schimb chestii, sa fiu ancorata doar in prezent, sa nu ma mai lupt cu trecutul si cu oamenii din el. Sa incerc sa am mai multe pretentii de la mine ca sa pot avea asteptari de la altii. 

Ma rog la Dumnezeu sa ma fereasca de oamenii saarcastici, cinici, rautaciosi desi se afiseaza in aomenii nemaipomeniti. Am avut atatea dezamagiri in acest an.

Pot numi anul 2020

 anul    DEZAMAGIRILOR

Am inceput inca din ianuarie si am sfarsit in noiembrie cu acelasi gust amar al dezamagirilor. M-am gandit mult la mine si la tot ce e in jurul meu. Proiectele de scris nu le-am dus la bun sfarsit. Mi-am propus atatea lucruri sa fac in acest an incat am lasat depresia sa ma manipuleze iar si iar prin intermediul omenilor, esecurilor emotionale si parca nu-mi place sa fiu victima nimanui. 

Cred ca am nevoie de mai mult sprijin moral decat am crezut dar ceea ce nu inteleg eu, de ce trebuie sa fie din exterior si nu reusesc sa il am din interior. Ce e asa greu sa ma axez pe lucrurile esentiale? De ce am nevoie de validarea anumitor oameni? De ce trebuie sa vina cineva si sa ma intrebe: ,,de ce nu mai lucrezi/scrii? ai talent, de ce nu faci nimic?,,.... uite ca nu fac nimic pentru ca vin unii si altii si ma izbesc cu capul de peretii, metaforic, nu am putere suficienta sa ma conectez cu mine si cu toate gandurile mele, zbuciumul meu, frustrarile mele pe care nu reusesc sa le ignor si ma fac una cu pamantul. Si normal ca, cine sa fie langa mine cu atatea probleme existentiale. Studiul meu legat de Camil Petrescu s-a intrerupt, nici nu am catadicsit sa imi iau acasa cartile dupa care incepusem sa fac cercetare. Nimic nu am mai miscat. 

 In schimb, am reusit sa fotografiez destul de des in ultima perioada, am reusit cat de cat sa ma aliniez partial cu pasiunea mea de o viata care e de fapt parte din terapie personala. Lucruile sunt mult mai grave decat credeam. Se pare ca toate evenimentele din ultimii ani m-au zdruncinat destul de bine incat sa nu reusesc sa imi revin cum trebuie, sa fiu un om normal, sa nu mai fiu o ciudata care prefera sa scrie in patru pereti decat sa se duca in cluburi sau cafenele. Ma straduiesc sa fiu puternica, imi iese de multe ori si chiar uneori pare ca sunt super bine, mai ales atunci cand fac fotografie, scriu si am cui sa scriu tot ce am pe suflet.

Cineva m-a sfatuit sa nu mai scriu pe blog ce am in minte si in suflet, aici se dau doar chestii artificiale, lucruri care nu privesc framantarile tale sufletesti. Din pacate, am dezamagit acea persoana care a vazut in mine ceva sclipitor, ceva bun, acea sclipire care nu reusesc sa o valorific. Au trecut anii peste mine si nu am reusit sa fac nimic cu acea sclipire. Inca am speranta ca voi face totusi, dar cred ca trebuie sa ma agat de cineva sa fac chestia asta! Se pare ca singura nu tine.

Curand intram in luna decembrie, sper sa reusesc sa ma adun si ma apuc de treaba!