Fara privilegii

Mereu mi-am pus intrebarea si inca  mi-o pun:
De ce nu m-am nascut intr-o familie normala, unita, educata, frumoasa, cultivata si nu neaparat bogata.
De ce nu sunt un om normal si sunt unul din copiii asa zisi speciali?
De ce nu am reusit sa am si eu o familie normala, un partener adevarat care sa ma placa asa cum eram si sa nu ma judece, sa nu incerce sa ma trannsforme in ce nu eram si oricum nu am reusit sa devin niciodata?

Mi-am pus o milion de intrebari. Pur si simplu nu gasesc raspunsul la niciuna.
Sunt judecata, condamnata, compatimita dar nu inteleasa.
M-am resemnat sa mai cred in minuni.
Nici acum nu am inteles ce a fost in capul propriilor mei parinti. Nici acum nu am sa inteleg de ce nu m-a crescut mama si am crescut cu tata.
Nu o sa pricep in veci. Si nu o sa gasesc vreodata vreun raspuns.
 Stiu doar ca tot ce s-a intamplat m-a marcat si mi-a afectat intreaga viata
Si cel mai rau e ca, in preajma mereu am binevoitori cu tot felul de replici de genul
,,iarta-i pe ai tai, iarta-l pe... nu ai ce face, e taica-tu (Dumnezeu sa-l ierte) asa cum e el... dar cineva din toti acestia s-a gandit vreo secunda si la mine?
vreunul sa ma intrebe tu cum te simt* ce e in sufletul tau de copil? de ce te porti asa ?
... niciunul.

Mama cred ca ma uraste. Nu o sa pricep niciodata de ce nu a vrut sa inteleaga ce s-a intamplat cu mine. De ce am ajuns s-o critic. Erau de fapt vorbele altora, nu erau ale mele. Nu erau venite de la mine. Am fost mereu santajata emotional. Pe mama au facut-o in toate felurile, probabil sa nu cumva sa vreau sa ma duc la ea si aiba probleme cu legea.

Am trecut prin momente rele si grele. Nimeni nu e dispus sa te asculte. Toata lumea ma trimite ori la preot ori la psiholog.
Pe bune?
Daca ei nu ar exista, unde m-ar fi trimis?
A, sa nu uit... mai am si o sora care a avut privilegiul de a fi un copil normal, ajutat, norocos si avut, ocrotit si aparat. Nici cu ea nu am cum sa ma inteleg vreodata. Ea nu m-a acceptat asa cum sunt. Ii e rusine cu mine. Si nu o intereseaza. E prea tarziu sa se mai schimbe ceva.

Vorbesc mult. Nu am rabdare sa ascult persoana cu care vorbesc pana la capat. Mereu tai vorba la jumatate. Nu stiu de ce. Nu e vorba de lipsa de respect, asa cum mi s-a spus. Cred ca e vorba de altceva.
Nefercirea sau lipsa de iubire pe care o maschez in spatele acestui vorbit mult.

Nu am putut sa-mi iubesc deloc parintii. Nici pentru simplu fapt ca mi-au dat viata. Nu am putut niciodata sa le spun vreunuia ca ii iubesc. Nici nu cred ca am sa pot vreodata. Chiar daca nu am avut privilegiul sa cresc intr-o familie frumoasa, unita, cultivata si educata, macar am privilegiu sa aud de la copii mei
,, mami, te iubesc,,...
 ceea ce eu nu am putut spune vreodata parintilor mei asa ceva... nici macar o singura data.

Se spune ca trebuie sa te faci iubit. Habar nu am cum am reusit eu sa fiu iubita de copii, mai ales ca tatal lor ma uraste si nu m-a iubit niciodata. Si nu doar el... nu pricep.

Mi-as fi dorit sa fii crescut intr-o familie unita si frumoasa.
Din pacate, nici copiii mei nu au privilegiul complet. Si, cica tot eu am fost de vina in povestea asta... mereu altii ies invingatori. Ca eu nu am fost capabila sa raman maritata (asa cum mi-a scris de curand un destept) daca am doi copii.
Imi pare rau. Dar oricum din fericire lucrurile stau altfel pentru ei, au doi parinti care ii iubesc si au grija de ei.. chiar daca sunt divortati. Aici e diferenta mare care conteaza enorm.

Mi-as dori enorm sa am putere sa accept lucrurile asa cum sunt. Sa nu mai caut cai verzi pe pereti. Sa accept soarta asa cum este. Ce nu mi-a fost sortita sa fiu, nu are sens sa mai caut.

Oricat incerc sa ma ascund in citit, scris, stiu ca niciodata aceasta poveste nu se va schimba. Nu are cum.