Dupa mai bine de patru ani mi-am facut curaj sa ies din Bucuresti singura cu doi copii. Prima mea iesire dupa divort. O iesire care mi-a incarcat cat de cat bateriile. Mi-am linistit spiritul si zbuciumul interior. Mi-am regasit sufletul dupa atatia ani de vibratii negative.
Am inteles ca menirea mea pe acest pamant nu este doar sa am grija de patrimoniul mostenit al familiei mele, de copii mei si de patrimoniul jobului meu ci si sa imi valorific darul cu care am fost inzestrata din nastere, dar pe care nu am stiut sa il dezvolt pentru ca nimeni nu a remarcat talentul meu.Nu am avut nicio persoana care sa ma incurajeze si sa imi spuna clar care sunt pasii spre acest vizibil talent.
Inca din primii ani, efect al mediului in care am crescut si pe care nu mai il mai blamez deloc, mi-am cautat vocatia spre ceva, sa fac ceva, sa invat o meserie, sa nu fiu o oaie din turma, sa fiu altfel dar de fiecare data nu am reusit decat sa ma fac de ras, sa fiu de rasul altora sau sa fiu tema de luat la misto.
Stima de sine a fost mereu joasa, descurajata fiind mereu si impinsa spre lucruri inutile, viata s-a desfasurat haotic si fara noima, fara realizari, fara nimic de lauda.
Obosita fiind de atata critica, atata rautate din jur, de atatea vorbe urate, mi-am regasit multe din momente cu pixul in mana scriind pe caiete fraze fara noima, fara inceput si sfarsit.
Aceste blog m-a ajutat enorm sa evoluez, singura m-am incurajat prin tot ce am avut scris aici, pornind de la frustrari si regrete pana la acel ,,bravo, uite ai reusit sa faci un proiect, asa mediocru dar l-ai dus pana la capat!".
Cand am inteles cum stau lucrurile si cum ar fi trebuit sa fie si nu au fost, mi-am dat seama ca am trait cea mai mare parte ascultand de altii din jurul meu.
Sigur, acum sunt oameni care au reusit sa insire fraze peste fraze si se numesc scriitori. Nu contest acest lucru. Insa, drumul de la a insira cateva fraze si pana a te numi scriitor in baza acestor fraze, chiar si tiparite fiind e mult mai lung, foarte lung. E o alta poveste.
Ca urmare, aceasta iesire mi-a luminat cumva mintea, mi-a regasit acel drum de care ma indepartasem de multi ani. Nu, nu e vina nimanui pentru asta. Vina imi apartine pentru ca am lasat ca banale intamplari sa-mi umbreasca drumul.
Ceea ce e mai grav in toata povestea mea sunt eu, felul meu de a fi care indeparteaza pe toata lumea din jur. Nu caut socializare reala. Unoeri, nici aia virtuala care e mai la indemana. Din acest motiv mi-am pierdut si sotul. Cand vrem sa ne eliberam de trecut dam vina pe altcineva si am spalat rusinea.
Lucrurile nu stau asa, atitudinea, caracterul si mentalitatea iti scrie povestea intr-o secunda.
Acum, pare prea tarziu dar nu foarte tarziu.
Efectul unei plecari de o saptamana... am vazut marea, plaja, am facut baie in mare, am contemplat cerul, ploaia, anii care au trecut si tot ce s-a petrecut.... cateva amintiri impreuna cu copii...cel mai mult din toate, culmea ironiei, mi-a lipsit tatal copiilor. Stiu, nu e normal sa gandesc si sa simt asa ceva, nu mai am voie, nu mai trebuie, el are o alta viata cu o alta femeie in alta casa, el face parte responsabil din viata copiilor nu din viata mea sau invers.
Ciudat, sa simt dupa atatia ani asa ceva. Nu-mi sxplic, sunt sigura ca va trece starea asta aiurita, construita in baza amintirilor din trecut a plecarilor cu el. Eu nu m-am vindecat inca de trecut, asta e clar. Ceea ce am inteles este e ca eu am fost aceea care a stricat totul. Nu am fost suficient de cerebrala la momentul potrivit, la sansa avuta.
Dupa divort, nu am mai avut parte de nicio bucurie sufleteasca, de nicio vorba buna, de niciun sprijin, de nicio mana intinsa masculina si nu cred ca voi mai avea. Dar asta e alta poveste, alta drama care nu merita detaliata si descrisa sau bagata in seama vreodata.
Marea m-a inspirat ca exista sansa la o viata linistita.
Plaja mi-a daruit forta si energie sa parcurg drumul vietii cu sau fara cineva in viata mea
Pescarusi lupta pentru supravietuire
Odihna pentru a relua lupta cu viata.
