joi, 24 august 2017

Trecut

Daca as vrea sa vorbesc cu cineva acum si sa-i spun tot ce am pe suflet as vrea sa fie bunica mea.
Nimeni nu cred ca ar putea sa ma asculte.
I-as spune ca am nevoie de o mangaiere pe cap asa cum fac eu zi de zi cu copii. Sa ma alinte si sa ma certe usor ca nu am invatat la scoala mai bine. I-as spune sa fie mandra de mine acum, ca m-am indreptat la timp si nu am apucat in final pe drumuri gresite. I-as spune ca o iubesc si imi lipseste atat de mult.
Sa nu fie suparata ca m-am purtat urat cu parintii. Ca nu am putut sa-i iubesc vreo secunda. Sa ma ierte ca nu am vizitat-o mai des decat ar fi trebuit.

Au trecut mai bine de 20 de ani de cand ea nu mai e printre noi.
Mi-as dori atat de mult sa fii aici si sa ma ocrotesti. Nu am avut asa cum scriam norocul sa fim mai mult impreuna, mult mai mult. Nu am avut privilegiul sa am niste parinti grozavi. uniti si alaturi de mine asa cum sunt eu pentru copiii mei.

Lumea imi spune ca e timpul sa las aiurelile astea si sa ma maturizez odata. Lumea sa vorbeasca ce vrea. Nu ea e in locul meu.


Imi traiesc singura drama si in acelasi timp bucuria. Altfel nu as stii sa ma bucur de ce am.
Imi pare atat de rau ca nu am putut fii mai altfel decat si-ar fi dorit, poate...dar sunt mandra de tine bunica mea draga.
Sa te ODIHNESTI IN PACE.
Amin.

sursa foto:
google image

marți, 22 august 2017

Fara privilegii

Mereu mi-am pus intrebarea si inca  mi-o pun:
De ce nu m-am nascut intr-o familie normala, unita, educata, frumoasa, cultivata si nu neaparat bogata.
De ce nu sunt un om normal si sunt unul din copiii asa zisi speciali?
De ce nu am reusit sa am si eu o familie normala, un partener adevarat care sa ma placa asa cum eram si sa nu ma judece, sa nu incerce sa ma trannsforme in ce nu eram si oricum nu am reusit sa devin niciodata?

Mi-am pus o milion de intrebari. Pur si simplu nu gasesc raspunsul la niciuna.
Sunt judecata, condamnata, compatimita dar nu inteleasa.
M-am resemnat sa mai cred in minuni.
Nici acum nu am inteles ce a fost in capul propriilor mei parinti. Nici acum nu am sa inteleg de ce nu m-a crescut mama si am crescut cu tata.
Nu o sa pricep in veci. Si nu o sa gasesc vreodata vreun raspuns.
 Stiu doar ca tot ce s-a intamplat m-a marcat si mi-a afectat intreaga viata
Si cel mai rau e ca, in preajma mereu am binevoitori cu tot felul de replici de genul
,,iarta-i pe ai tai, iarta-l pe... nu ai ce face, e taica-tu (Dumnezeu sa-l ierte) asa cum e el... dar cineva din toti acestia s-a gandit vreo secunda si la mine?
vreunul sa ma intrebe tu cum te simt* ce e in sufletul tau de copil? de ce te porti asa ?
... niciunul.

Mama cred ca ma uraste. Nu o sa pricep niciodata de ce nu a vrut sa inteleaga ce s-a intamplat cu mine. De ce am ajuns s-o critic. Erau de fapt vorbele altora, nu erau ale mele. Nu erau venite de la mine. Am fost mereu santajata emotional. Pe mama au facut-o in toate felurile, probabil sa nu cumva sa vreau sa ma duc la ea si aiba probleme cu legea.

Am trecut prin momente rele si grele. Nimeni nu e dispus sa te asculte. Toata lumea ma trimite ori la preot ori la psiholog.
Pe bune?
Daca ei nu ar exista, unde m-ar fi trimis?
A, sa nu uit... mai am si o sora care a avut privilegiul de a fi un copil normal, ajutat, norocos si avut, ocrotit si aparat. Nici cu ea nu am cum sa ma inteleg vreodata. Ea nu m-a acceptat asa cum sunt. Ii e rusine cu mine. Si nu o intereseaza. E prea tarziu sa se mai schimbe ceva.

Vorbesc mult. Nu am rabdare sa ascult persoana cu care vorbesc pana la capat. Mereu tai vorba la jumatate. Nu stiu de ce. Nu e vorba de lipsa de respect, asa cum mi s-a spus. Cred ca e vorba de altceva.
Nefercirea sau lipsa de iubire pe care o maschez in spatele acestui vorbit mult.

Nu am putut sa-mi iubesc deloc parintii. Nici pentru simplu fapt ca mi-au dat viata. Nu am putut niciodata sa le spun vreunuia ca ii iubesc. Nici nu cred ca am sa pot vreodata. Chiar daca nu am avut privilegiul sa cresc intr-o familie frumoasa, unita, cultivata si educata, macar am privilegiu sa aud de la copii mei
,, mami, te iubesc,,...
 ceea ce eu nu am putut spune vreodata parintilor mei asa ceva... nici macar o singura data.

Se spune ca trebuie sa te faci iubit. Habar nu am cum am reusit eu sa fiu iubita de copii, mai ales ca tatal lor ma uraste si nu m-a iubit niciodata. Si nu doar el... nu pricep.


Mi-as fi dorit sa fii crescut intr-o familie unita si frumoasa.
Din pacate, nici copiii mei nu au privilegiul complet. Si, cica tot eu am fost de vina in povestea asta... mereu altii ies invingatori. Ca eu nu am fost capabila sa raman maritata (asa cum mi-a scris de curand un destept) daca am doi copii.
Imi pare rau. Dar oricum din fericire lucrurile stau altfel pentru ei, au doi parinti care ii iubesc si au grija de ei.. chiar daca sunt divortati. Aici e diferenta mare care conteaza enorm.

Mi-as dori enorm sa am putere sa accept lucrurile asa cum sunt. Sa nu mai caut cai verzi pe pereti. Sa accept soarta asa cum este. Ce nu mi-a fost sortita sa fiu, nu are sens sa mai caut.

Oricat incerc sa ma ascund in citit, scris, stiu ca niciodata aceasta poveste nu se va schimba. Nu are cum.









duminică, 13 august 2017

Lumea virtuală

Mă uit în urmă cu niste ani. Era când internetul era în evoluție. Când tocăm ore din viață pe forumuri. Era când tocam minute vorbim pe messenger.
Era când internetul era pentru mine un fel de mâncare și apă. Un refugiu.
Mă uit în urmă cu câteva luni și văd cum era Facebook mi,a furat timpul.
Era când se leagă așa zise prietenii virtuale. Când naivă credeam că toți sunt prieteni și nu ,, followers,,.
Încerc să mă înțeleg cum de m,am lăsat atât de absorbită de farmecul virtual.
Am trăit prietenii virtuale. False amiciții.
Mă uit în urmă cu câteva ore când messenger era instrument de adrenalină. Era când internetul pare că îmi rezolvă tristețile, dezamăgirile, singurătatea și neîmplinirile.
Era când toată lumea virtuală îți dă un milion de sfaturi ce sa faci după divorț.
Era când multe lucruri parcă se întâmplă virtual. Lumea virtuală de socializare mi,a adus haos în viața mea.
Intr,un moment în care te afli după o tragedie importantă din viața ta exact atunci ești pur și simplu invadata de reproșuri, critici, sfaturi și sugestii.
E ciudat cum după atâția ani de virtual am decis să mă retrag din lumea virtuală de socializare. Și să apelez doar pentru ceva legat de școală și atât.
S,au adunat atâtea conflicte interioare încât nu mai am putere să suport replici de genul ,,lasă,mă... Ești o mincinoasă, m,ai deranjat destul... Am treabă...,,
Nimeni nu are timp de problemele tale. Tu singură trebuie să ți l,e rezolvi.
Când ai nevoie de cineva să te ajute moral, apelează la tine și doar la tine.
Nimeni nu te va ajuta, poate doar cu vorbe mărețe și false. Nu te încrede în oameni care îți scriu astfel de replici.
Eternul n-am timp. Sunt ocupat.
Cine vrea sa te ajute nu scrie nu am timp.
E inima și sufletul tău. Așa cum spunea o amică de la facultate nu îți irosi sufletul oricui.
Trăim vremuri în care oamenii se maturizează mai rapid.  Generația mea e cu totul alta decât cea de acum.
Domina ipocrizia, falsitatea și mai ales răutatea care se pare provoacă adrenalină. Rar sunt oameni frumoși și luminoși la suflet.
Rar sunt oameni care știu să și arate.
Rar sunt oameni care pot fi sinceri și fideli.
Rar sunt oameni care ajută fara mesaje de genul de mai sus.
Rar sunt oameni care nu te judecă și nu te condamnă.
Rari sunt oameni care nu profită de o situație in folosul lor indiferent dacă în urmă strică sau rănesc oameni.

Citind această postare, multi vor spune ironic așa cum mi-a scris cineva "vai ce tragedie" sau ce,i mai place să dramatizeze sau vorba fostului ce te mai victimizezi.
Da, femeie... Da,ți voie sa faci o tragedie atunci când chiar e o tragedie pentru că e tragedia sufletului tău.
Oamenii care îți spun asemeni lucruri nu au chef să te asculte, nu te suportă.... Trăieste tragedia sufletului tău în singurătate.
Da, femeie trăiește drama sufletului tău și nu lăsa pe nimeni să te împiedice.
Cine îți spune: o viață ai, ce Dumnezeu ai?
Dumnezeu știe mai bine când și cum te vei vindeca.
Oamenii care aleg să te calce în picioare ignoră,i.
Alege să trăiești viața ta exact cum simți că îți face bine.
Durerea maturizează. Durerea sufletului tău te va întări.
Și nu, nu ești un pic nebună.
Cine te face nebună e un om plin de răutate și frustrări.
Trăiește viața cum își are ea cursul.



sâmbătă, 12 august 2017

Liste?

Terapie prin liste?
Glumesti?

Daca terapia prin scris este in buna desfasurare, organizarea  si disciplinarea au nevoie de liste.
Nu stiu de ce liste?

Ati incercat sa tineti liste?
Nu eterna lista de cumparaturi care oricum nu o respectam intocmai.
Ci planner. Agenda de lucru.
Agenda de lucru te face un om important chiar daca esti un amarat de angajat cine stie prin ce locuri ciudate sau nu.
Agenda de lucru te face sa iti imaginezi ca intr-o zi chiar vei ajunge un om important, acolo unde ti-ai fi dorit sa fii acum si nu esti.

Provocarea in urmatoarea saptamana, chiar daca e minivacanta, sa incepem o agenda de lucru pe zile.
Scrieti lucruri simple, urgente, vitale si cotidiene.
Incepeti cu ce uitati mereu sa faceti. De exemplu, ai facut o comanda on line si ai uitat de ea sa o finalizezi... sau ai ratacit o factura si ai uitat de ea... etc.

Spor


Jurnalul unei femei simple

   (adus in blogosfera românească de către  Corcodusa ) Astazi, 1 Martie, prima zi din luna si inceputul primaverii, zice lumea din trecut. ...